Minunea care ţine zece minute

De ceva timp Ştefănici a devenit codiţa Mirunei: când mănâncă Miruna, mănâncă şi el, când ea se spală pe dinţi, vrea şi el, numai la teme nu o ajută.
Aseară, când am trimis-o pe Miru la culcare, ca de obicei, hop şi Ştefan în camera Mirunei. Numai că de data asta a mers un pas mai departe: când soră-sa a luat un căţel de pluş, a luat şi el unul, iar când ea a intrat sub pătură, s-a aşezat şi el în pat şi s-a învelit (cu căţeii între ei). Când am intrat eu în cameră ca să duc băiatul la noi în cameră şi să-i sting lumina Mirunei, Ştefan m-a întâmpinat de la uşă cu un Nuuu!! categoric (şi cu mâna întinsă ca poliţiştii). Când am dat să mă apropii de el, s-a învelit şi mai bine. Iar când am încercat să-l iau a protestat vehement. Maică-sa a venit împăciuitoare: Dacă vreţi să dormiţi împreună, patul ăsta e prea mic, mergeţi în camera de oaspeţi. Nici bine n-a apucat să termine că deja erau instalaţi în patul din camera de oaspeţi, înveliţi şi cu căţeluşii între ei. Le-am urat noapte bună, am stins lumina şi am plecat.
Timp de câteva minute s-au auzit întruna glăscioarele lor, aşa că am intrat la ei, chipurile să-i duc pă (păturica) lui Ştefan, deşi mi-a spus clar că el e deja învelit cu pătura şi nu-i trebuie alta. Le-am atras atenţia că trebuie să facă nani, că Miruna are şcoală a doua zi, şi că dacă nu fac nani îl duc înapoi în pătuţ.
A mai durat numai vreo două minute până când amândoi au ajuns pe cale amiabilă la concluzia că dormitul ăsta împreună nu va funcţiona, aşa că Miruna a rămas în camera de oaspeţi (oricum îi place mai mult să doarmă în patul mare de acolo) iar Ştefănici a revenit la pătuţul lui, unde, ca de multe ori, a adormit după noi.